Goal

Goooooooooooooooooaaaaaaaaaaaal!



Mergeam prin centrul Parisului si ma uitam la portile unui palat oarecare, care in partea de sus aveau ornamente aurite. Ma gandeam la oamenii care au muncit ca sa faca lucrurile alea, care au muncit pentru ca ele sa poate dura doua sute, trei sute, cinci sute de ani.....

M-am gandit la oamenii care au muncit din greu ca sa construiasca piramidele. Erau sclavi, da. Si erau sclaviti din greu, intreaga populatie era sclavita din greu, pentru un singur scop, ca sa construiasca piramidele, care sa reziste pana la sfarsitul lumii....

Si m-am gandit ca, de buna seama, intr-un anumit fel, oamenii aceia erau mult mai fericiti decat multi dintre cei de acum.



Da, erau sclavi, dar si acum multi sunt tot asa. Vin la serviciu dis de dimineata, muncesc, relativ din greu, apoi se duca acasa, se uita la televizor la emisiuni tampite si apoi se culca si nu dorm suficient.

Dar spre deosebire de inaintasii de care vorbesc, aproape nimeni nu mai simte, nu mai vede ca lucreaza pentru ceva care va dura. Ceva mare, care va dura mult. Nu conteaza ca e inutil, pentru ca intr-un fel totul este. Dar este mare, este acolo, si vezi cum creste, si este pentru mult mult timp.

Si este o satisfactie speciala, si toti care au proiectat ceva vreodata in viata lor stiu asta, este o satisfactie mare sa stii ca lucrul la care lucrezi, oricat de greu ar fi, va dura mult. Ani, o viata, secole.

Din pacate, acum oamenii lucreaza intr-un sistem a carui stare, al carui inteles, nu o mai intelege nici unul dintre ei. Toti stiu ca lucreaza pentru sistem, dar nu pot sa isi dea seama exact care este utilitatea lor in mersul sistemului. Sunt niste rotite care nu vor vedea niciodata masinaria careia ii servesc. Si masinaria va tine intr-adevar (speram) mult timp. Dar oamenii nu mai vad asta, ei nu mai simt asta.

Tot ce stiu ei este ca trebuie sa faca cutare si cutare chestie, dar nu stiu de ce o fac, nu stiu la ce foloseste. Ei au taskurile lor rezultate din diviziunea muncii, din globalizare, din externalizare, si rezultatul final al muncii lor se pierde undeva in zare pana cand ei nu-l mai constientizeaza.

Mai rau, in aceasta societate de consum, lucrurile nu mai sunt facute sa tina mult. Nimeni nu vrea ca lucrurile sa tina mult, totul trebuie sa se consume cat mai repede. In tari ca Japonia nici macar cladirile nu mai sunt facute sa tine mult, ci se stie ca dupa un numar relativ scazut de ani ele vor fi daramate, si altele vor fi construite in loc. La fel, in software, in dispozitive, toti stiu ca respectivul lucru va expira dupa 6 luni si altul va trebui facut. Nimic nu mai tine, nimic nu mai dainuie.

Si atunci, cum sa mai fie cineva feiricit, satisfacut de munca sa, stiind ca ceea ce face este in van? Stiind ca valoarea si viata pe care o investeste in proiectarea si crearea lucrului [1] respectiv va fi aruncata la gunoi peste 6 luni? De ce i-ar mai pasa atat de mult de ceea ce face? Pentru ca rezultatele bune nu se obtin dandu-i omului un salariu mai mare si prime daca face un lucru pe care departamentul de QA il va considera bun [2], ci se obtin cand omul vrea el sa faca ceva de calitate, cand el intelege de ce lucrul ala va trebui facut bine, cand el se va simti atasat de lucrul pe care il fabrica, si i se va parea just sa investeasca din valoarea si viata sa in lucru, pentru ca spera ca lucrul acela va dainui dincolo de el, si prin lucrul pe care l-a facut, el va trai mai departe, si ceilalti isi vor aminti de el. Chiar daca ramane anonim, oamenii se vor gandi apoi la el.

Dar cine se mai gandeste acum la oamenii care au produs un ambalaj care a fost aruncat cu 5 ani in urma? Cine se mai gandeste la cei care au construit o casa care nu mai exista, sau care au facut un program de care nu mai stie nimeni? Oamenii aceia, ei au murit intr-adevar, pentru totdeauna, in schimb mesterii si muncitorii care au construit marile cladiri si monumente ale lumii, ei traiesc inca, prin lucrurile pe care le-au creat, pe care le-au construit. Si toti vrem sa traim, sa iubim [3], si deci toti vrem sa lasam ceva in urma noastra. Dar nu vom lasa nimic daca lucram de la 9 la 9 intr-o companie care face servetele de hartie, pentru ca maine ele vor fi deja la gunoi.

Este adevarat totusi, lumea are nevoie de servetele. Si de consumabile, care n-au cum sa tina. Dar cred ca oamenii ar trebui educati sa vada sistemul. Si intr-un fel, sa putem sa aratam ca oamenii, chiar si cei care au produs consumabile, conteaza, si fac ceva util. Si de asemenea, trebuie sa avem mai mult respect fata de lucruri, fata de toate, sa nu consumam de dragul de a consuma, de a arunca.

Si ar trebui, cat mai mult, sa construim lucruri care tin. Care sa dainuie. Si care sa dea speranta oamenilor ca vor trai pentru totdeauna. Si asa, oamenii vor fi mai fericiti, vor fi mai satisfacuti si vor munci mai bine, pentru ca muncesc pentru ceva just, pentru un scop care e mai mare decat ei.

Daca vrei sa ii invrasbesti pe oameni, arunca-le frimituri. Iar daca vrei sa-i unesti, pune-i sa construiasca un turn [1].



[1] Antoine de Saint-Exupery - Citadela
[2] http://www.ted.com/talks/dan_pink_on_motivation.html
[3] Stefan Hrusca - Urare pentru indragostiti