Friends

The end is just a little harder when
brought about by friends.
(on you to know where this is from)

One must not mistake. We don't have thousands of friends around the world. We have few friends, and they are gained and kept with great difficulty. Some people have none. Real friends, that is.

Friends.... friends are the people who matter in your life, and they should make up for the most of what matters in life. Cause life is not made up of the things you do, but of the people you know. Friends are the people you know, and you understand. And friends know you in return.

You don't betray friends. And you wouldn't want to betray friends, it wouldn't really cross your mind. Yes, they know many things about you, and you know lots of things about you, and these things are not the kind you tell to everybody. But it's not for that reason that you don't betray them. It's because you understand them. It's because it would feel like betraying yourself. And because friends are few, and when you betray them, you lose them. And they will still love you, but will be... disappointed in you in a way. They would maybe even understand you (should they be real friends - which would imply that the situation that led to the betrayal was indeed of extreme conditions), but they would feel sorry in a way. For having lost you.

You don't expect things from friends. Except maybe for their trust and friendship in return. Because you understand them. And when they will refuse you, you will understand, and you will not judge. Friends don't judge. Even when one mistakes, a friend may point out the mistake, may give advice, may even accuse to some extent, but he will not judge. Because he understands, and he trusts.

Friends are the ones you trust. Not like you would trust them with money, because you trust banks with your money and banks are not your friends (even if they claim so in their marketing campaigns). Friends you trust them with your life. You give them a part of your life and you trust them they won't trash it. Friends.... you trust them with the real you, because you know that, of all people, they will understand.

It's hard to find good people, and it's hard to make friends out of them. It takes years. Friends are an investment. And friends are the ones who matter. The ones who you remember, and who will remember you.

And it is a sad thing to lose a friend. It's like a road that you could have taken, and that closes. It's all the laughs and the talk and the fun that will not be. It is all the energy that you will not spend on them. It is a part of your life that you will not live any more, and that you would have enjoyed so much. It's a sad thing to lose a friend.

A friend is not a friend in need. A friend is a friend always, but especially then when you would think you don't need him, but in fact without him you would feel like nothing.


(some ideas inspired from St Exp's Citadel)

I am the Future

...and so are you

I am watching TED from time to time and I like it a lot. I'm not watching a lot, nor very frequently, but I try to do it, constantly. Because there are ideas there that are worth knowing, and spreading (TM). And if you're not watching, you should.

And what I have learned is that, beyond the little lives of most of us, mine included, beyond us doing little stuff with our mobile phones that we're so proud of (and I am too), there is a world that is evolving at high pace, in research at least, in ideas at least, and every day, watching TED, and reading Slashdot, I learn that we are in the future, soo in the future (do you know that laser weapons are here? Do you know about all the new bacteria that can help us extract oil, and build stuff? Do you know that the LHC is working?).

But this is not the point of my post. The point is that there is a future, and that there are many things that are being built, and many other things that can be built. And many times I get the feeling that I am not doing that. That I am not part of that. And that's wrong. Cause I should be. And I am part of it, I'm just not acting that way, and that's bad..

Don't think that the future is built only by people that are influential, or rich, or really really smart. No. The future is something that emerges from the actions of every one of us. Just that, because we don't think about it, and our actions are not clearly directed to it, we can't see their relation with the future. And they don't help much, because we don't do it with the feeling that we are building the future (or building anything worthy for that matter), but with the feeling that we are wasting our lives and doing it so that we will have money to pay the rent and buy food.

But this is, from the point of view of future-building, very not organized. It's like the ants wouldn't all work and fight to get the nest built and organized, but would each wonder if they will have what to eat the next day. And nothing would emerge any more, and there would be no more nest, and there would be no more ants.

Don't forget that the future depends directly, even if in very small (but additive!) measure, on your actions. And on mine. And on everybody's, because the system is all the people that are out there and you don't know, but are just the same as you. And the future exists, and it is more or less bright, but it is definitely something worth fighting for.

Now, I am not asking you to join an NGO or to start thinking about the next idea that will change the world. I am not generally a great fan of NGO's for anything else but socialization (though i guess one may find it rewarding and inspiring to join one), and few of them are going to change the world in any direct way. And thinking about changing the world with one new idea is most likely going to fail, because you are with very little probability a genius. I'm not asking you to do anything 'special'. What I believe is that we should just be thinking about the future a little more. I think that we should think about the fact that we are part of its construction, and will be part of its existence. Not the future in 2100 when there will be flying cars and a very nice chick will save the world from absolute evil. I'm talking about the next year, or two years after, and ten years after. Little will change, but it will also change thanks to our little actions. But in order for it to change in a way that we like and want, we should start sharing our vision, and sharing the vision of others, and taking a position towards things that happen. Care. Do things that we do having in mind our future. The future, that we're all part of. So that our actions go towards a situation that is more than you paying the rent.

Because we are at a time of great challenge. Maybe most people don't see it, but we are in a great cultural crisis, and economy and resources are not in very good states either. And you should not be thinking so much about how you are going to pay your rent, because if you work hard enough you will be able to, you should look outside and think that we should be more united, and thinking about our future together, about what will become of us, and about what our culture is going to. Our futures not only as families, but as organizations, as countries, as a [globalized] planet. And our actions should be more coordinated. And lead to emergence. And lead to something well defined.

To a better future.

Goal

Goooooooooooooooooaaaaaaaaaaaal!



Mergeam prin centrul Parisului si ma uitam la portile unui palat oarecare, care in partea de sus aveau ornamente aurite. Ma gandeam la oamenii care au muncit ca sa faca lucrurile alea, care au muncit pentru ca ele sa poate dura doua sute, trei sute, cinci sute de ani.....

M-am gandit la oamenii care au muncit din greu ca sa construiasca piramidele. Erau sclavi, da. Si erau sclaviti din greu, intreaga populatie era sclavita din greu, pentru un singur scop, ca sa construiasca piramidele, care sa reziste pana la sfarsitul lumii....

Si m-am gandit ca, de buna seama, intr-un anumit fel, oamenii aceia erau mult mai fericiti decat multi dintre cei de acum.



Da, erau sclavi, dar si acum multi sunt tot asa. Vin la serviciu dis de dimineata, muncesc, relativ din greu, apoi se duca acasa, se uita la televizor la emisiuni tampite si apoi se culca si nu dorm suficient.

Dar spre deosebire de inaintasii de care vorbesc, aproape nimeni nu mai simte, nu mai vede ca lucreaza pentru ceva care va dura. Ceva mare, care va dura mult. Nu conteaza ca e inutil, pentru ca intr-un fel totul este. Dar este mare, este acolo, si vezi cum creste, si este pentru mult mult timp.

Si este o satisfactie speciala, si toti care au proiectat ceva vreodata in viata lor stiu asta, este o satisfactie mare sa stii ca lucrul la care lucrezi, oricat de greu ar fi, va dura mult. Ani, o viata, secole.

Din pacate, acum oamenii lucreaza intr-un sistem a carui stare, al carui inteles, nu o mai intelege nici unul dintre ei. Toti stiu ca lucreaza pentru sistem, dar nu pot sa isi dea seama exact care este utilitatea lor in mersul sistemului. Sunt niste rotite care nu vor vedea niciodata masinaria careia ii servesc. Si masinaria va tine intr-adevar (speram) mult timp. Dar oamenii nu mai vad asta, ei nu mai simt asta.

Tot ce stiu ei este ca trebuie sa faca cutare si cutare chestie, dar nu stiu de ce o fac, nu stiu la ce foloseste. Ei au taskurile lor rezultate din diviziunea muncii, din globalizare, din externalizare, si rezultatul final al muncii lor se pierde undeva in zare pana cand ei nu-l mai constientizeaza.

Mai rau, in aceasta societate de consum, lucrurile nu mai sunt facute sa tina mult. Nimeni nu vrea ca lucrurile sa tina mult, totul trebuie sa se consume cat mai repede. In tari ca Japonia nici macar cladirile nu mai sunt facute sa tine mult, ci se stie ca dupa un numar relativ scazut de ani ele vor fi daramate, si altele vor fi construite in loc. La fel, in software, in dispozitive, toti stiu ca respectivul lucru va expira dupa 6 luni si altul va trebui facut. Nimic nu mai tine, nimic nu mai dainuie.

Si atunci, cum sa mai fie cineva feiricit, satisfacut de munca sa, stiind ca ceea ce face este in van? Stiind ca valoarea si viata pe care o investeste in proiectarea si crearea lucrului [1] respectiv va fi aruncata la gunoi peste 6 luni? De ce i-ar mai pasa atat de mult de ceea ce face? Pentru ca rezultatele bune nu se obtin dandu-i omului un salariu mai mare si prime daca face un lucru pe care departamentul de QA il va considera bun [2], ci se obtin cand omul vrea el sa faca ceva de calitate, cand el intelege de ce lucrul ala va trebui facut bine, cand el se va simti atasat de lucrul pe care il fabrica, si i se va parea just sa investeasca din valoarea si viata sa in lucru, pentru ca spera ca lucrul acela va dainui dincolo de el, si prin lucrul pe care l-a facut, el va trai mai departe, si ceilalti isi vor aminti de el. Chiar daca ramane anonim, oamenii se vor gandi apoi la el.

Dar cine se mai gandeste acum la oamenii care au produs un ambalaj care a fost aruncat cu 5 ani in urma? Cine se mai gandeste la cei care au construit o casa care nu mai exista, sau care au facut un program de care nu mai stie nimeni? Oamenii aceia, ei au murit intr-adevar, pentru totdeauna, in schimb mesterii si muncitorii care au construit marile cladiri si monumente ale lumii, ei traiesc inca, prin lucrurile pe care le-au creat, pe care le-au construit. Si toti vrem sa traim, sa iubim [3], si deci toti vrem sa lasam ceva in urma noastra. Dar nu vom lasa nimic daca lucram de la 9 la 9 intr-o companie care face servetele de hartie, pentru ca maine ele vor fi deja la gunoi.

Este adevarat totusi, lumea are nevoie de servetele. Si de consumabile, care n-au cum sa tina. Dar cred ca oamenii ar trebui educati sa vada sistemul. Si intr-un fel, sa putem sa aratam ca oamenii, chiar si cei care au produs consumabile, conteaza, si fac ceva util. Si de asemenea, trebuie sa avem mai mult respect fata de lucruri, fata de toate, sa nu consumam de dragul de a consuma, de a arunca.

Si ar trebui, cat mai mult, sa construim lucruri care tin. Care sa dainuie. Si care sa dea speranta oamenilor ca vor trai pentru totdeauna. Si asa, oamenii vor fi mai fericiti, vor fi mai satisfacuti si vor munci mai bine, pentru ca muncesc pentru ceva just, pentru un scop care e mai mare decat ei.

Daca vrei sa ii invrasbesti pe oameni, arunca-le frimituri. Iar daca vrei sa-i unesti, pune-i sa construiasca un turn [1].



[1] Antoine de Saint-Exupery - Citadela
[2] http://www.ted.com/talks/dan_pink_on_motivation.html
[3] Stefan Hrusca - Urare pentru indragostiti

Outside

in the sunshine

While working hard on your computer, have you ever looked through the window? Do you have a window in your office? You probably do, but the curtains are probably draw, because the light and the sun annoy you. Maybe you should look outside your window for a minute, and think about what you see.

No. It's not just a bunch of trees, and a street, and cars, and buildings.

You know, there's a world out there. It's _the_ world. And it's there. You're looking at it. I know well, it is hard to actually see it. But it's there and it will be there for a long time, so you could start looking at it more often.

Cause you're not alone. Nooooo, your little universe, that's not everything. There's more. There's others, that are trapped inside their little lives too, just like you. You could have a better look at them on the subway. They're not insensitive slaves. They're people with feelings, just as you are. You do still have feelings, don't you?

Look at the world, and close your eyes, as the sun blinds you. And look at it some more, and try to actually realize that it is there. That whatever you're doing on your computer is not that important. Or if it really is important to the world, understand how lucky you are. But it probably isn't. You're small, but that's good, because you can find other people, that are small too. You can, really. Or at least, if you don't have the courage or enough motivation to talk to them, and least smile to them sincerely, on the street, even if they're not looking at you. Learn that they're there. Try to think a bit about they're problems too, that are so much different, even if quite the same, with yours.

And look at the trees. Do look at them. Remember that they are alive, and that they actually grow, and have a life of they're own. And they will probably outlive you. Yeah, they're not as smart as you are, but that does not stop them to have a life that is maybe less worried, and in a way happier, than yours. An take example.

And look at the sky, and try to remember and to be aware of how large it really is, and how cool that is. Looking at the sky I realize that we are on earth, which is round, and large, with lots of people on it, that unfortunately stopped looking at the sky for quite some time. And it's sad, because the sky is a beautiful thing.

And look around you more. And remember you are not alone. That your life is not everything that matters. For you it does quite matter, that I agree, bu remember and be aware that there are other things, other people, lots of other people, that you should not ignore. And understand, for whatever-you-want's sake, be aware that they are there, that they exist!

And that they also, as all things, and as the world, need love.

Look outside, and try to understand.

My first of may - thoughts

Ma uitam la televizor. La VH1. La un moment dat, reclame. Am schimbat pe alt post, apoi pe altul, si pe altul. Am dat din nou pe VH1 si uitandu-ma am avut senzatia ca trebuie sa ma intorc la postul pe care il urmaream inainte, fara sa-mi dau seama ca eram chiar acolo.

Uitam lucrurile pe care le urmarim. Uitam scopurile pe care ni le alegem si ajungem sa facem lucruri care duc in alta parte, si ne pierdem in ape tulburi fara sa ne dam seama sau ignorand faptul ca putem sa ne intoarcem, de cele mai multe ori usor, pe calea pe care o doream de fapt.

Uitam. Si uitam si pierdem capacitatea sa privim lucrurile global, uitam sa ne ridicam deasupra pentru un moment ca sa vedem daca ceea ce facem este intr-adevar ceea ce ne-am ales sa facem, atunci, de mult. Uitam sa verificam daca intr-adevar mai urmarim scopul pe care il aveam, uitam sa ne gandim la alternative care sunt la dispozitia noastra si ajungem sa credem cu stupiditate ca drumul ales este singurul care ne poate duce acolo. E adevarat, uneori este un singur drum. Dar de cele mai multe ori se poate si altfel, si nu trebuie sa ramanem rigizi intr-o parere, intr-o activitate sau intr-o comunitate daca acest lucru nu are sens. Sens in raport cu unde vrem sa ajungem de fapt, in raport cu viata pe care vrem sa o avem de fapt, in raport cu ceea ce vrem ca oamenii sa vada in noi.

Iar a spune ca ceea ce am gandit inainte era gresit, si ca am avut sperante prea mari, a spune ca asta e tot e se poate obtine nu este acelasi lucru cu a-ti reconsidera scopurile, dar fara sa le scazi din spirit. Faptul ca realizezi ca din cauza diverselor limitari nu poti sa urci un varf al muntelui, nu inseamna ca trebuie sa te asezi jos si sa cedezi, si nu inseamna ca trebuie a te intorci din drum. Poti sa iti alegi un alt varf mai mic, sau poti sa alegi sa faci un drum de costisa, atata timp cat este un drum care te duce undeva unde n-ai mai fost si de unde poti avea o priveliste frumoasa.

Pentru ca de cele mai multe ori scopul nostru nu este de fapt de a deveni managerul cutarei transnationale, ci este de a a avea o viata frumoasa, de a avea suficienti bani ca sa ne permitem o viata frumoasa. Nu incerc sa spun lucrul acela cu destinatia si calatoria, care este adevarat, dar este altceva. Este vorba de faptul ca nu trebuie sa ne inselam in interpretarea scopurilor stabilite cu mult timp in urma. Nu trebuie nici sa renuntam la ele, nici sa nu absolutizam o falsa valoarea a lor. Trebuie sa le alegem si sa le adaptam bine, si sa nu uitam de posibilitatile pe care le avem.

My first of may

Am dormit mai mult pentru ca m-am culcat tarziu. Am devenit constient de cateva ori in timpul diminetii si pe la 10 am zis ca e o ora buna sa ma trezesc. Am mancat usor si apoi am stat in pat, am citit, m-am gandit la divese.

Mi-am dat seama ca desi prognozele meteo pentru 1 mai erau foarte 'ploioase', afara era soare, senin cu norisori albi si pusfosi, si in general o vreme frumoasa. Am sunat un prieten si am decis sa iesim cu bicla. Am pus in rucsac ceva de mancare, boxele portabile si sculele pentru bicicleta.

Ne-am uitat pe harta ca sa vedem unde am putea merge - un loc care sa fie afara din bucuresti, nu foarte departe, spre care sa nu se iasa din oras printr-o zona foarte dubioasa. Am ales Mogosoaia.

Am mers 16 kilometri pana acolo, ne-am plimbat pe domeniul Brancovenilor, am stat pe iarba, am ascultat chillout, am mancat pastrama cu paine, si mere cu prezeli si 'prajitura casei'. M-am bucurat de verdele copacilor si de linistea, calmul, si bucuria locului, de faptul ca oamenii mai pot sa se simta bine intr-un mod frumos, civilizat, in pace cu natura, cu ceilalti si cu ei insisi.

Am plecat cand norii negri incepeau sa apara la orizont. Am mers lejer, pe asfaltul bun din sectorul 1. Cand am ajuns acasa incepuse sa ploua.



Ma bucur ca n-am avut nimic de facut foarte urgent.

Ma bucur ca am avut puterea sa uit de lucrurile care erau de facut.

Ma bucur ca am prieteni.

Ma bucur ca a fost vreme frumoasa.

Ma bucur ca am avut timp liber si am facut ce trebuie cu el.

Truth, policy of

Adevarul nu este dincolo de noi, dar noi vrem ca el sa para asa.

In ultimul timp... si de fapt nu numai in ultimul timp, ci incepand cu mult mult timp in urma, a trebuit sa decid asupra adevarului.

La inceput a trebuit sa decid ce sa spun parintilor. Apoi colegilor de la scoala. Ulterior, am ajuns sa fiu pus in fata deciziei daca sa spun adevarul unor persoane foarte apropiate de mine, cu care impartasisem sentimente si momente placute.

Am descoperit astfel diverse adevaruri care, cu oricata buna-credinta si oricata buna intentie ar fi spuse, aduc asupra celui care le spune ura, uneori temporara, uneori eterna, a celui care le asculta si care este, de cele mai multe ori, cel la care se refera.

Si aceste adevaruri nu conteaza ca sunt adevarate. Nu conteaza ca sunt lucruri care poate nu se pot schimba niciodata, lucruri care sunt implacabile, lucruri pe care, oricum, le stiu toti ceilalti. Conteaza sa nu fie spuse. Niciodata. Iar cand sunt spuse unei a treia persoane, sunt spuse in soapta si cu caracter de barfa. Iar cand sunt spuse direct, lucruri foarte neplacute, stanjenitoare si triste se intampla.

Este vorba de adevaruri intr-adevar neplacute, care totusi sunt lucruri care, asa cum am spus mai sus, sunt adevarate. Dar nu conteaza, ele nu trebuie spuse.

Mai mult, ele nu trebuie nici implicate. Trebuie ca toata lumea sa actioneze, si sa se poarte, ca si cum aceste adevaruri nu ar exista, sau macar nu le-ar cunoaste nimeni.

Si pana acum eu eram impotriva acestui lucru. Eram pentru adevar.

Am gresit.



In primul rand, ca si mai toate lucrurile, adevarul este o chestie cat se poate de relativa. De multe ori este partial subiectiva. Mai mult, si mai important, adevarul poate fi spus in multe moduri.

Dar important este ca genul de adevaruri despre care spuneam sunt triste. Sunt lucrurile acela, implacabile cum ziceam, care intristeaza oamenii. Ele sunt adevarate, dar triste, si nimeni nu vrea sa-si aminteasca de ele.

Nu e vorba aici de spus. Este vorba de constientizare. Oamenii stiu adevarul, dar incearca sa nu se gandeasca la el, incearca sa nu gandeasca prin prisma lui care ii intristeaza perspectiva asupra realitatii, incearca sa-l ignore ca si cum nu ar exista.

Astfel ca trebuie recunoscut ca lumea este mai fericita fara aceste adevaruri. Sau cand aceste adevaruri nu sunt spuse, si nu sunt implicate. Si sunt ingropate pentru totdeauna, cu tot cu calitatea lor de lucru adevarat.

Si cum misiunea noastra pe lume este de a face oamenii fericiti, nu vom spune aceste adevaruri. Mai mult, vom crea iluzii. Lucruri neadevarate care fac oamenii mult mai fericiti decat simplul, plictisitorul si, de atatea ori, tristul adevar.

Astfel a crea iluzii (exista si cuvantul 'a insela' pentru asta) trebuie recunoscut ca fiind un lucru... bun (calitatea de a fi bun sau rau este discutabila si poate va fi discutata separat). Un om care traieste intr-o iluzie este fericit. Problema este ca daca iluzia se destrama, dezastrul este mai mare decat daca ar fi stiut, daca ar fi constientizat de la inceput adevarul. De aceea e nevoie de multa munca, de mult efort, pentru a pastra iluziile celor din jurul nostru, pentru ca ei sa fie fericiti. Vor fi mai fericiti asa. Si poate unii mor si nu vor sti niciodata, dar vor muri fericiti si, desi s-au sacrificat inestimabil pentru asta, cei din jur isi vor fi indeplinit misiunea.



Oamenii merita o lume frumoasa. Oamenii merita sa traiasca o viata mai fericita decat le poate oferi planeta aceasta. De aceea ei trebuie sa se ajute intre ei. Ei trebuie sa-si zambeasca unii altora in ciuda a orice se intampla. Trebuie sa se convinga reciproc ca sunt frumosi, capabili, si vor avea o viata frumoasa asa cum au visat. Si atunci vor fi mai fericiti. Si viata lor va fi mai buna. Si asta e bine.

Adevarul nu trebuie spus niciodata. Pentru ca oamenii merita mai mult decat atat.

A touch of steak, music and subway

A.

Ma uit pe fereastra si vad ca e senin afara si soare. Trebuie ca e al naibii de frig pentru tocmai a scazut drastic temperatura. Dar e cer albastru. E liniste, dar in minte imi canta Queen, pentru ca asta am ascultat toata dimineata.

E pranz, ora 14 plus, o ora obisnuita de masa, mai ales in timpul scolii. E drept, azi e duminica. Ai mei sunt plecati, asa ca mi-am facut singur o friptura la gratar si am incalzit niste cartofi fierti de mama mai demult.

Mananc acum. Incepand de deasupra liniei blocurilor si mergand in jos spre orizont sunt nori mari, albi, pufosi. Se misca, dar nu foarte repede. Se relfecta in cladirea de sticla de pe Calea Victoriei. Ma gandesc ca norii acestia s-ar putea sa aduca ploaie. Sau doar sa vina mai aproape si sa acopere cerul senin.

Am facut multe lucruri in dimineata asta de duminica. Am organizat tot felul de chestii prin calculator. Si a fost obositor, dar acum stiu ca nu va mai trebui sa am grija lor pentru mult timp de acum incolo, pentru unele doar saptamani, dar pentru unele chiar luni sau un an doi. Si nu pot zice ca nu mai am nimic de facut, nimic pending, dar nu sunt inca sub presiunea nici unei sarcini. Pot foarte bine dupa masa sa nu fac nimic, sa ma odihnesc.

Mananc incet. Nu e nici o graba. Cate o bucata de friptura, niste cartofi. Mai musc dintr-un castravete murat de anul trecut. Mai beau dintr-un pahar de must, de anul asta. Ma gandesc ca dupa masa as putea sa citesc revista cu programul de televizor, pentru ca pe cea de saptamana aceasta n-am citit-o inca. Nu mi-e caracteristic sa fac asta, dar e o activitate care nu ma solicita intelectual, si ajuta la siesta.

Cerul acesta albastru si clar si rece imi da liniste. O pasare trece lenesa dintr-o parte in alta a dreptunghiului de lume exterioara pe care il vad prin fereastra inchisa bine, ca sa nu-mi fie frig. Poate ca nu e lenesa, poate e vant afara si zboara impotriva vantului. N-as putea spune. Mai trece si cate un porumbel alb din grupul care sta (si este crescut acolo, pentru ca sunt porumbei de rasa) pe acoperisul blocului de vizavi, acoperis pe care nu-l vad acum, pentru ca blocul de vizavi este mult mai mic decat al meu.

Ma gandesc ce-o sa fac dupa-masa. Poate mai lucrez ceva, poate ies, daca nu ploua.Oricum e foarte frig, asa ca nu stiu. Trebuie sa vine si ai mei. O sa ma mai gandesc.

Dar acum totul e asa linistit si calm. In calorifere se aude un clipocit de apa de la incercarile sistemului de incalzire. Sun obosit si totusi multumit ca am facut azi atatea lucruri din toate cate sunt de facut. Sunt fericit pentru ziua de ieri, cand m-am intalnit cu cineva care mi-e drag si cand am reusit sa creez ceva cu adevarat frumos. Si e pace...



B.

E vineri. E foarte de dimineata, in jur de ora 8.30 - 9.00. Poate n-as fi atat de somnoros, dar vremea de afara e foarte favorabila somnului.

Metroul alearga, in urechi imi rasuna unul din albumele vechi de la Ayreon, care imi plac atat de mult. Tin ochii inchisi, pentru ca mi-e somn. Nu ma tin de bare, pentru ca sunt murdare si sunt in stare sa-mi tin si singur echilibrul. Sunt oameni in jur care stiu ca din cand in cand se uita la mine, dar nu-mi pasa.

Sunt obosit dupa ziua precedenta cand am lucrat destul de mult la tot felul de prostii, dar totul e ok si nu ma apasa nimic. Va fi o zi lejera azi. Am si laptopul ca sa transfer de la colegi poze cu tipe si ca sa mai lucrez o idee la site.

Metroul alearga. In curand ajung la Eroilor. N-am mers decat o statie, dar a parut foarte lunga. Inca tin ochii inchisi, astept pana cand trenul se va opri ca sa catadicsesc sa ii deschid. Pana atunci, totul curge, repede si calm...



C.

Sunt momente care sunt altfel decat celelalte. Momente cand chiar daca mai sunt lucruri de facut, presiunea nu exista pentru ca inca e foarte devreme pentru orice. Momente cand exista responsabilitate, dar totul merge bine si nu e nici o grija. Momente de pace si liniste, chiar in mijlocul lumii care foieste. Momente cand nici macar nu suntem fericiti, dar nu suntem nici tristi. Momente a caror existenta nici n-ar conta, dar ele exista totusi si sunt frumoase prin inutilitatea si linistea lor.

Sunt unii care prinsi in valtoarea zilelor identice nu vad, nu simt si nu-si amintesc momentele acestea. Si nu stiu ce pierd. Sau poate, unii, nici nu le au.

Sau poate doar nu asculta muzica potrivita.