Goal

Goooooooooooooooooaaaaaaaaaaaal!



Mergeam prin centrul Parisului si ma uitam la portile unui palat oarecare, care in partea de sus aveau ornamente aurite. Ma gandeam la oamenii care au muncit ca sa faca lucrurile alea, care au muncit pentru ca ele sa poate dura doua sute, trei sute, cinci sute de ani.....

M-am gandit la oamenii care au muncit din greu ca sa construiasca piramidele. Erau sclavi, da. Si erau sclaviti din greu, intreaga populatie era sclavita din greu, pentru un singur scop, ca sa construiasca piramidele, care sa reziste pana la sfarsitul lumii....

Si m-am gandit ca, de buna seama, intr-un anumit fel, oamenii aceia erau mult mai fericiti decat multi dintre cei de acum.



Da, erau sclavi, dar si acum multi sunt tot asa. Vin la serviciu dis de dimineata, muncesc, relativ din greu, apoi se duca acasa, se uita la televizor la emisiuni tampite si apoi se culca si nu dorm suficient.

Dar spre deosebire de inaintasii de care vorbesc, aproape nimeni nu mai simte, nu mai vede ca lucreaza pentru ceva care va dura. Ceva mare, care va dura mult. Nu conteaza ca e inutil, pentru ca intr-un fel totul este. Dar este mare, este acolo, si vezi cum creste, si este pentru mult mult timp.

Si este o satisfactie speciala, si toti care au proiectat ceva vreodata in viata lor stiu asta, este o satisfactie mare sa stii ca lucrul la care lucrezi, oricat de greu ar fi, va dura mult. Ani, o viata, secole.

Din pacate, acum oamenii lucreaza intr-un sistem a carui stare, al carui inteles, nu o mai intelege nici unul dintre ei. Toti stiu ca lucreaza pentru sistem, dar nu pot sa isi dea seama exact care este utilitatea lor in mersul sistemului. Sunt niste rotite care nu vor vedea niciodata masinaria careia ii servesc. Si masinaria va tine intr-adevar (speram) mult timp. Dar oamenii nu mai vad asta, ei nu mai simt asta.

Tot ce stiu ei este ca trebuie sa faca cutare si cutare chestie, dar nu stiu de ce o fac, nu stiu la ce foloseste. Ei au taskurile lor rezultate din diviziunea muncii, din globalizare, din externalizare, si rezultatul final al muncii lor se pierde undeva in zare pana cand ei nu-l mai constientizeaza.

Mai rau, in aceasta societate de consum, lucrurile nu mai sunt facute sa tina mult. Nimeni nu vrea ca lucrurile sa tina mult, totul trebuie sa se consume cat mai repede. In tari ca Japonia nici macar cladirile nu mai sunt facute sa tine mult, ci se stie ca dupa un numar relativ scazut de ani ele vor fi daramate, si altele vor fi construite in loc. La fel, in software, in dispozitive, toti stiu ca respectivul lucru va expira dupa 6 luni si altul va trebui facut. Nimic nu mai tine, nimic nu mai dainuie.

Si atunci, cum sa mai fie cineva feiricit, satisfacut de munca sa, stiind ca ceea ce face este in van? Stiind ca valoarea si viata pe care o investeste in proiectarea si crearea lucrului [1] respectiv va fi aruncata la gunoi peste 6 luni? De ce i-ar mai pasa atat de mult de ceea ce face? Pentru ca rezultatele bune nu se obtin dandu-i omului un salariu mai mare si prime daca face un lucru pe care departamentul de QA il va considera bun [2], ci se obtin cand omul vrea el sa faca ceva de calitate, cand el intelege de ce lucrul ala va trebui facut bine, cand el se va simti atasat de lucrul pe care il fabrica, si i se va parea just sa investeasca din valoarea si viata sa in lucru, pentru ca spera ca lucrul acela va dainui dincolo de el, si prin lucrul pe care l-a facut, el va trai mai departe, si ceilalti isi vor aminti de el. Chiar daca ramane anonim, oamenii se vor gandi apoi la el.

Dar cine se mai gandeste acum la oamenii care au produs un ambalaj care a fost aruncat cu 5 ani in urma? Cine se mai gandeste la cei care au construit o casa care nu mai exista, sau care au facut un program de care nu mai stie nimeni? Oamenii aceia, ei au murit intr-adevar, pentru totdeauna, in schimb mesterii si muncitorii care au construit marile cladiri si monumente ale lumii, ei traiesc inca, prin lucrurile pe care le-au creat, pe care le-au construit. Si toti vrem sa traim, sa iubim [3], si deci toti vrem sa lasam ceva in urma noastra. Dar nu vom lasa nimic daca lucram de la 9 la 9 intr-o companie care face servetele de hartie, pentru ca maine ele vor fi deja la gunoi.

Este adevarat totusi, lumea are nevoie de servetele. Si de consumabile, care n-au cum sa tina. Dar cred ca oamenii ar trebui educati sa vada sistemul. Si intr-un fel, sa putem sa aratam ca oamenii, chiar si cei care au produs consumabile, conteaza, si fac ceva util. Si de asemenea, trebuie sa avem mai mult respect fata de lucruri, fata de toate, sa nu consumam de dragul de a consuma, de a arunca.

Si ar trebui, cat mai mult, sa construim lucruri care tin. Care sa dainuie. Si care sa dea speranta oamenilor ca vor trai pentru totdeauna. Si asa, oamenii vor fi mai fericiti, vor fi mai satisfacuti si vor munci mai bine, pentru ca muncesc pentru ceva just, pentru un scop care e mai mare decat ei.

Daca vrei sa ii invrasbesti pe oameni, arunca-le frimituri. Iar daca vrei sa-i unesti, pune-i sa construiasca un turn [1].



[1] Antoine de Saint-Exupery - Citadela
[2] http://www.ted.com/talks/dan_pink_on_motivation.html
[3] Stefan Hrusca - Urare pentru indragostiti

Outside

in the sunshine

While working hard on your computer, have you ever looked through the window? Do you have a window in your office? You probably do, but the curtains are probably draw, because the light and the sun annoy you. Maybe you should look outside your window for a minute, and think about what you see.

No. It's not just a bunch of trees, and a street, and cars, and buildings.

You know, there's a world out there. It's _the_ world. And it's there. You're looking at it. I know well, it is hard to actually see it. But it's there and it will be there for a long time, so you could start looking at it more often.

Cause you're not alone. Nooooo, your little universe, that's not everything. There's more. There's others, that are trapped inside their little lives too, just like you. You could have a better look at them on the subway. They're not insensitive slaves. They're people with feelings, just as you are. You do still have feelings, don't you?

Look at the world, and close your eyes, as the sun blinds you. And look at it some more, and try to actually realize that it is there. That whatever you're doing on your computer is not that important. Or if it really is important to the world, understand how lucky you are. But it probably isn't. You're small, but that's good, because you can find other people, that are small too. You can, really. Or at least, if you don't have the courage or enough motivation to talk to them, and least smile to them sincerely, on the street, even if they're not looking at you. Learn that they're there. Try to think a bit about they're problems too, that are so much different, even if quite the same, with yours.

And look at the trees. Do look at them. Remember that they are alive, and that they actually grow, and have a life of they're own. And they will probably outlive you. Yeah, they're not as smart as you are, but that does not stop them to have a life that is maybe less worried, and in a way happier, than yours. An take example.

And look at the sky, and try to remember and to be aware of how large it really is, and how cool that is. Looking at the sky I realize that we are on earth, which is round, and large, with lots of people on it, that unfortunately stopped looking at the sky for quite some time. And it's sad, because the sky is a beautiful thing.

And look around you more. And remember you are not alone. That your life is not everything that matters. For you it does quite matter, that I agree, bu remember and be aware that there are other things, other people, lots of other people, that you should not ignore. And understand, for whatever-you-want's sake, be aware that they are there, that they exist!

And that they also, as all things, and as the world, need love.

Look outside, and try to understand.

My first of may - thoughts

Ma uitam la televizor. La VH1. La un moment dat, reclame. Am schimbat pe alt post, apoi pe altul, si pe altul. Am dat din nou pe VH1 si uitandu-ma am avut senzatia ca trebuie sa ma intorc la postul pe care il urmaream inainte, fara sa-mi dau seama ca eram chiar acolo.

Uitam lucrurile pe care le urmarim. Uitam scopurile pe care ni le alegem si ajungem sa facem lucruri care duc in alta parte, si ne pierdem in ape tulburi fara sa ne dam seama sau ignorand faptul ca putem sa ne intoarcem, de cele mai multe ori usor, pe calea pe care o doream de fapt.

Uitam. Si uitam si pierdem capacitatea sa privim lucrurile global, uitam sa ne ridicam deasupra pentru un moment ca sa vedem daca ceea ce facem este intr-adevar ceea ce ne-am ales sa facem, atunci, de mult. Uitam sa verificam daca intr-adevar mai urmarim scopul pe care il aveam, uitam sa ne gandim la alternative care sunt la dispozitia noastra si ajungem sa credem cu stupiditate ca drumul ales este singurul care ne poate duce acolo. E adevarat, uneori este un singur drum. Dar de cele mai multe ori se poate si altfel, si nu trebuie sa ramanem rigizi intr-o parere, intr-o activitate sau intr-o comunitate daca acest lucru nu are sens. Sens in raport cu unde vrem sa ajungem de fapt, in raport cu viata pe care vrem sa o avem de fapt, in raport cu ceea ce vrem ca oamenii sa vada in noi.

Iar a spune ca ceea ce am gandit inainte era gresit, si ca am avut sperante prea mari, a spune ca asta e tot e se poate obtine nu este acelasi lucru cu a-ti reconsidera scopurile, dar fara sa le scazi din spirit. Faptul ca realizezi ca din cauza diverselor limitari nu poti sa urci un varf al muntelui, nu inseamna ca trebuie sa te asezi jos si sa cedezi, si nu inseamna ca trebuie a te intorci din drum. Poti sa iti alegi un alt varf mai mic, sau poti sa alegi sa faci un drum de costisa, atata timp cat este un drum care te duce undeva unde n-ai mai fost si de unde poti avea o priveliste frumoasa.

Pentru ca de cele mai multe ori scopul nostru nu este de fapt de a deveni managerul cutarei transnationale, ci este de a a avea o viata frumoasa, de a avea suficienti bani ca sa ne permitem o viata frumoasa. Nu incerc sa spun lucrul acela cu destinatia si calatoria, care este adevarat, dar este altceva. Este vorba de faptul ca nu trebuie sa ne inselam in interpretarea scopurilor stabilite cu mult timp in urma. Nu trebuie nici sa renuntam la ele, nici sa nu absolutizam o falsa valoarea a lor. Trebuie sa le alegem si sa le adaptam bine, si sa nu uitam de posibilitatile pe care le avem.

My first of may

Am dormit mai mult pentru ca m-am culcat tarziu. Am devenit constient de cateva ori in timpul diminetii si pe la 10 am zis ca e o ora buna sa ma trezesc. Am mancat usor si apoi am stat in pat, am citit, m-am gandit la divese.

Mi-am dat seama ca desi prognozele meteo pentru 1 mai erau foarte 'ploioase', afara era soare, senin cu norisori albi si pusfosi, si in general o vreme frumoasa. Am sunat un prieten si am decis sa iesim cu bicla. Am pus in rucsac ceva de mancare, boxele portabile si sculele pentru bicicleta.

Ne-am uitat pe harta ca sa vedem unde am putea merge - un loc care sa fie afara din bucuresti, nu foarte departe, spre care sa nu se iasa din oras printr-o zona foarte dubioasa. Am ales Mogosoaia.

Am mers 16 kilometri pana acolo, ne-am plimbat pe domeniul Brancovenilor, am stat pe iarba, am ascultat chillout, am mancat pastrama cu paine, si mere cu prezeli si 'prajitura casei'. M-am bucurat de verdele copacilor si de linistea, calmul, si bucuria locului, de faptul ca oamenii mai pot sa se simta bine intr-un mod frumos, civilizat, in pace cu natura, cu ceilalti si cu ei insisi.

Am plecat cand norii negri incepeau sa apara la orizont. Am mers lejer, pe asfaltul bun din sectorul 1. Cand am ajuns acasa incepuse sa ploua.



Ma bucur ca n-am avut nimic de facut foarte urgent.

Ma bucur ca am avut puterea sa uit de lucrurile care erau de facut.

Ma bucur ca am prieteni.

Ma bucur ca a fost vreme frumoasa.

Ma bucur ca am avut timp liber si am facut ce trebuie cu el.