Pogl

Friends

2010-03-04T23:16:00.001+02:00

The end is just a little harder when
brought about by friends.
(on you to know where this is from)

One must not mistake. We don't have thousands of friends around the world. We have few friends, and they are gained and kept with great difficulty. Some people have none. Real friends, that is.

Friends.... friends are the people who matter in your life, and they should make up for the most of what matters in life. Cause life is not made up of the things you do, but of the people you know. Friends are the people you know, and you understand. And friends know you in return.

You don't betray friends. And you wouldn't want to betray friends, it wouldn't really cross your mind. Yes, they know many things about you, and you know lots of things about you, and these things are not the kind you tell to everybody. But it's not for that reason that you don't betray them. It's because you understand them. It's because it would feel like betraying yourself. And because friends are few, and when you betray them, you lose them. And they will still love you, but will be... disappointed in you in a way. They would maybe even understand you (should they be real friends - which would imply that the situation that led to the betrayal was indeed of extreme conditions), but they would feel sorry in a way. For having lost you.

You don't expect things from friends. Except maybe for their trust and friendship in return. Because you understand them. And when they will refuse you, you will understand, and you will not judge. Friends don't judge. Even when one mistakes, a friend may point out the mistake, may give advice, may even accuse to some extent, but he will not judge. Because he understands, and he trusts.

Friends are the ones you trust. Not like you would trust them with money, because you trust banks with your money and banks are not your friends (even if they claim so in their marketing campaigns). Friends you trust them with your life. You give them a part of your life and you trust them they won't trash it. Friends.... you trust them with the real you, because you know that, of all people, they will understand.

It's hard to find good people, and it's hard to make friends out of them. It takes years. Friends are an investment. And friends are the ones who matter. The ones who you remember, and who will remember you.

And it is a sad thing to lose a friend. It's like a road that you could have taken, and that closes. It's all the laughs and the talk and the fun that will not be. It is all the energy that you will not spend on them. It is a part of your life that you will not live any more, and that you would have enjoyed so much. It's a sad thing to lose a friend.

A friend is not a friend in need. A friend is a friend always, but especially then when you would think you don't need him, but in fact without him you would feel like nothing.

(some ideas inspired from St Exp's Citadel)

I am the Future

2010-01-09T21:49:00.001+02:00

...and so are you

I am watching TED from time to time and I like it a lot. I'm not watching a lot, nor very frequently, but I try to do it, constantly. Because there are ideas there that are worth knowing, and spreading (TM). And if you're not watching, you should.

And what I have learned is that, beyond the little lives of most of us, mine included, beyond us doing little stuff with our mobile phones that we're so proud of (and I am too), there is a world that is evolving at high pace, in research at least, in ideas at least, and every day, watching TED, and reading Slashdot, I learn that we are in the future, soo in the future (do you know that laser weapons are here? Do you know about all the new bacteria that can help us extract oil, and build stuff? Do you know that the LHC is working?).

But this is not the point of my post. The point is that there is a future, and that there are many things that are being built, and many other things that can be built. And many times I get the feeling that I am not doing that. That I am not part of that. And that's wrong. Cause I should be. And I am part of it, I'm just not acting that way, and that's bad..

Don't think that the future is built only by people that are influential, or rich, or really really smart. No. The future is something that emerges from the actions of every one of us. Just that, because we don't think about it, and our actions are not clearly directed to it, we can't see their relation with the future. And they don't help much, because we don't do it with the feeling that we are building the future (or building anything worthy for that matter), but with the feeling that we are wasting our lives and doing it so that we will have money to pay the rent and buy food.

But this is, from the point of view of future-building, very not organized. It's like the ants wouldn't all work and fight to get the nest built and organized, but would each wonder if they will have what to eat the next day. And nothing would emerge any more, and there would be no more nest, and there would be no more ants.

Don't forget that the future depends directly, even if in very small (but additive!) measure, on your actions. And on mine. And on everybody's, because the system is all the people that are out there and you don't know, but are just the same as you. And the future exists, and it is more or less bright, but it is definitely something worth fighting for.

Now, I am not asking you to join an NGO or to start thinking about the next idea that will change the world. I am not generally a great fan of NGO's for anything else but socialization (though i guess one may find it rewarding and inspiring to join one), and few of them are going to change the world in any direct way. And thinking about changing the world with one new idea is most likely going to fail, because you are with very little probability a genius. I'm not asking you to do anything 'special'. What I believe is that we should just be thinking about the future a little more. I think that we should think about the fact that we are part of its construction, and will be part of its existence. Not the future in 2100 when there will be flying cars and a very nice chick will save the world from absolute evil. I'm talking about the next year, or two years after, and ten years after. Little will change, but it will also change thanks to our little actions. But in order for it to change in a way that we like and want, we should start sharing our vision, and sharing the vision of others, and taking a position towards things that happen. Care. Do things that we do having in mind our future. The future, that we're all part of. So that our actions go towards a situation that is more than you paying the rent.

Because we are at a time of great challenge. Maybe most people don't see it, but we are in a great cultural crisis, and economy and resources are not in very good states either. And you should not be thinking so much about how you are going to pay your rent, because if you work hard enough you will be able to, you should look outside and think that we should be more united, and thinking about our future together, about what will become of us, and about what our culture is going to. Our futures not only as families, but as organizations, as countries, as a [globalized] planet. And our actions should be more coordinated. And lead to emergence. And lead to something well defined.

To a better future.

Goal

2009-11-03T14:01:00.004+02:00

Goooooooooooooooooaaaaaaaaaaaal!

Mergeam prin centrul Parisului si ma uitam la portile unui palat oarecare, care in partea de sus aveau ornamente aurite. Ma gandeam la oamenii care au muncit ca sa faca lucrurile alea, care au muncit pentru ca ele sa poate dura doua sute, trei sute, cinci sute de ani.....

M-am gandit la oamenii care au muncit din greu ca sa construiasca piramidele. Erau sclavi, da. Si erau sclaviti din greu, intreaga populatie era sclavita din greu, pentru un singur scop, ca sa construiasca piramidele, care sa reziste pana la sfarsitul lumii....

Si m-am gandit ca, de buna seama, intr-un anumit fel, oamenii aceia erau mult mai fericiti decat multi dintre cei de acum.

Da, erau sclavi, dar si acum multi sunt tot asa. Vin la serviciu dis de dimineata, muncesc, relativ din greu, apoi se duca acasa, se uita la televizor la emisiuni tampite si apoi se culca si nu dorm suficient.

Dar spre deosebire de inaintasii de care vorbesc, aproape nimeni nu mai simte, nu mai vede ca lucreaza pentru ceva care va dura. Ceva mare, care va dura mult. Nu conteaza ca e inutil, pentru ca intr-un fel totul este. Dar este mare, este acolo, si vezi cum creste, si este pentru mult mult timp.

Si este o satisfactie speciala, si toti care au proiectat ceva vreodata in viata lor stiu asta, este o satisfactie mare sa stii ca lucrul la care lucrezi, oricat de greu ar fi, va dura mult. Ani, o viata, secole.

Din pacate, acum oamenii lucreaza intr-un sistem a carui stare, al carui inteles, nu o mai intelege nici unul dintre ei. Toti stiu ca lucreaza pentru sistem, dar nu pot sa isi dea seama exact care este utilitatea lor in mersul sistemului. Sunt niste rotite care nu vor vedea niciodata masinaria careia ii servesc. Si masinaria va tine intr-adevar (speram) mult timp. Dar oamenii nu mai vad asta, ei nu mai simt asta.

Tot ce stiu ei este ca trebuie sa faca cutare si cutare chestie, dar nu stiu de ce o fac, nu stiu la ce foloseste. Ei au taskurile lor rezultate din diviziunea muncii, din globalizare, din externalizare, si rezultatul final al muncii lor se pierde undeva in zare pana cand ei nu-l mai constientizeaza.

Mai rau, in aceasta societate de consum, lucrurile nu mai sunt facute sa tina mult. Nimeni nu vrea ca lucrurile sa tina mult, totul trebuie sa se consume cat mai repede. In tari ca Japonia nici macar cladirile nu mai sunt facute sa tine mult, ci se stie ca dupa un numar relativ scazut de ani ele vor fi daramate, si altele vor fi construite in loc. La fel, in software, in dispozitive, toti stiu ca respectivul lucru va expira dupa 6 luni si altul va trebui facut. Nimic nu mai tine, nimic nu mai dainuie.

Si atunci, cum sa mai fie cineva feiricit, satisfacut de munca sa, stiind ca ceea ce face este in van? Stiind ca valoarea si viata pe care o investeste in proiectarea si crearea lucrului [1] respectiv va fi aruncata la gunoi peste 6 luni? De ce i-ar mai pasa atat de mult de ceea ce face? Pentru ca rezultatele bune nu se obtin dandu-i omului un salariu mai mare si prime daca face un lucru pe care departamentul de QA il va considera bun [2], ci se obtin cand omul vrea el sa faca ceva de calitate, cand el intelege de ce lucrul ala va trebui facut bine, cand el se va simti atasat de lucrul pe care il fabrica, si i se va parea just sa investeasca din valoarea si viata sa in lucru, pentru ca spera ca lucrul acela va dainui dincolo de el, si prin lucrul pe care l-a facut, el va trai mai departe, si ceilalti isi vor aminti de el. Chiar daca ramane anonim, oamenii se vor gandi apoi la el.

Dar cine se mai gandeste acum la oamenii care au produs un ambalaj care a fost aruncat cu 5 ani in urma? Cine se mai gandeste la cei care au construit o casa care nu mai exista, sau care au facut un program de care nu mai stie nimeni? Oamenii aceia, ei au murit intr-adevar, pentru totdeauna, in schimb mesterii si muncitorii care au construit marile cladiri si monumente ale lumii, ei traiesc inca, prin lucrurile pe care le-au creat, pe care le-au construit. Si toti vrem sa traim, sa iubim [3], si deci toti vrem sa lasam ceva in urma noastra. Dar nu vom lasa nimic daca lucram de la 9 la 9 intr-o companie care face servetele de hartie, pentru ca maine ele vor fi deja la gunoi.

Este adevarat totusi, lumea are nevoie de servetele. Si de consumabile, care n-au cum sa tina. Dar cred ca oamenii ar trebui educati sa vada sistemul. Si intr-un fel, sa putem sa aratam ca oamenii, chiar si cei care au produs consumabile, conteaza, si fac ceva util. Si de asemenea, trebuie sa avem mai mult respect fata de lucruri, fata de toate, sa nu consumam de dragul de a consuma, de a arunca.

Si ar trebui, cat mai mult, sa construim lucruri care tin. Care sa dainuie. Si care sa dea speranta oamenilor ca vor trai pentru totdeauna. Si asa, oamenii vor fi mai fericiti, vor fi mai satisfacuti si vor munci mai bine, pentru ca muncesc pentru ceva just, pentru un scop care e mai mare decat ei.

Daca vrei sa ii invrasbesti pe oameni, arunca-le frimituri. Iar daca vrei sa-i unesti, pune-i sa construiasca un turn [1].

[1] Antoine de Saint-Exupery - Citadela
[2] http://www.ted.com/talks/dan_pink_on_motivation.html
[3] Stefan Hrusca - Urare pentru indragostiti

Outside

2009-11-02T17:13:00.004+02:00

in the sunshine

While working hard on your computer, have you ever looked through the window? Do you have a window in your office? You probably do, but the curtains are probably draw, because the light and the sun annoy you. Maybe you should look outside your window for a minute, and think about what you see.

No. It's not just a bunch of trees, and a street, and cars, and buildings.

You know, there's a world out there. It's _the_ world. And it's there. You're looking at it. I know well, it is hard to actually see it. But it's there and it will be there for a long time, so you could start looking at it more often.

Cause you're not alone. Nooooo, your little universe, that's not everything. There's more. There's others, that are trapped inside their little lives too, just like you. You could have a better look at them on the subway. They're not insensitive slaves. They're people with feelings, just as you are. You do still have feelings, don't you?

Look at the world, and close your eyes, as the sun blinds you. And look at it some more, and try to actually realize that it is there. That whatever you're doing on your computer is not that important. Or if it really is important to the world, understand how lucky you are. But it probably isn't. You're small, but that's good, because you can find other people, that are small too. You can, really. Or at least, if you don't have the courage or enough motivation to talk to them, and least smile to them sincerely, on the street, even if they're not looking at you. Learn that they're there. Try to think a bit about they're problems too, that are so much different, even if quite the same, with yours.

And look at the trees. Do look at them. Remember that they are alive, and that they actually grow, and have a life of they're own. And they will probably outlive you. Yeah, they're not as smart as you are, but that does not stop them to have a life that is maybe less worried, and in a way happier, than yours. An take example.

And look at the sky, and try to remember and to be aware of how large it really is, and how cool that is. Looking at the sky I realize that we are on earth, which is round, and large, with lots of people on it, that unfortunately stopped looking at the sky for quite some time. And it's sad, because the sky is a beautiful thing.

And look around you more. And remember you are not alone. That your life is not everything that matters. For you it does quite matter, that I agree, bu remember and be aware that there are other things, other people, lots of other people, that you should not ignore. And understand, for whatever-you-want's sake, be aware that they are there, that they exist!

And that they also, as all things, and as the world, need love.

Look outside, and try to understand.

My first of may - thoughts

2009-05-01T21:00:00.001+03:00

Ma uitam la televizor. La VH1. La un moment dat, reclame. Am schimbat pe alt post, apoi pe altul, si pe altul. Am dat din nou pe VH1 si uitandu-ma am avut senzatia ca trebuie sa ma intorc la postul pe care il urmaream inainte, fara sa-mi dau seama ca eram chiar acolo.

Uitam lucrurile pe care le urmarim. Uitam scopurile pe care ni le alegem si ajungem sa facem lucruri care duc in alta parte, si ne pierdem in ape tulburi fara sa ne dam seama sau ignorand faptul ca putem sa ne intoarcem, de cele mai multe ori usor, pe calea pe care o doream de fapt.

Uitam. Si uitam si pierdem capacitatea sa privim lucrurile global, uitam sa ne ridicam deasupra pentru un moment ca sa vedem daca ceea ce facem este intr-adevar ceea ce ne-am ales sa facem, atunci, de mult. Uitam sa verificam daca intr-adevar mai urmarim scopul pe care il aveam, uitam sa ne gandim la alternative care sunt la dispozitia noastra si ajungem sa credem cu stupiditate ca drumul ales este singurul care ne poate duce acolo. E adevarat, uneori este un singur drum. Dar de cele mai multe ori se poate si altfel, si nu trebuie sa ramanem rigizi intr-o parere, intr-o activitate sau intr-o comunitate daca acest lucru nu are sens. Sens in raport cu unde vrem sa ajungem de fapt, in raport cu viata pe care vrem sa o avem de fapt, in raport cu ceea ce vrem ca oamenii sa vada in noi.

Iar a spune ca ceea ce am gandit inainte era gresit, si ca am avut sperante prea mari, a spune ca asta e tot e se poate obtine nu este acelasi lucru cu a-ti reconsidera scopurile, dar fara sa le scazi din spirit. Faptul ca realizezi ca din cauza diverselor limitari nu poti sa urci un varf al muntelui, nu inseamna ca trebuie sa te asezi jos si sa cedezi, si nu inseamna ca trebuie a te intorci din drum. Poti sa iti alegi un alt varf mai mic, sau poti sa alegi sa faci un drum de costisa, atata timp cat este un drum care te duce undeva unde n-ai mai fost si de unde poti avea o priveliste frumoasa.

Pentru ca de cele mai multe ori scopul nostru nu este de fapt de a deveni managerul cutarei transnationale, ci este de a a avea o viata frumoasa, de a avea suficienti bani ca sa ne permitem o viata frumoasa. Nu incerc sa spun lucrul acela cu destinatia si calatoria, care este adevarat, dar este altceva. Este vorba de faptul ca nu trebuie sa ne inselam in interpretarea scopurilor stabilite cu mult timp in urma. Nu trebuie nici sa renuntam la ele, nici sa nu absolutizam o falsa valoarea a lor. Trebuie sa le alegem si sa le adaptam bine, si sa nu uitam de posibilitatile pe care le avem.

My first of may

2009-05-01T17:06:00.001+03:00

Am dormit mai mult pentru ca m-am culcat tarziu. Am devenit constient de cateva ori in timpul diminetii si pe la 10 am zis ca e o ora buna sa ma trezesc. Am mancat usor si apoi am stat in pat, am citit, m-am gandit la divese.

Mi-am dat seama ca desi prognozele meteo pentru 1 mai erau foarte 'ploioase', afara era soare, senin cu norisori albi si pusfosi, si in general o vreme frumoasa. Am sunat un prieten si am decis sa iesim cu bicla. Am pus in rucsac ceva de mancare, boxele portabile si sculele pentru bicicleta.

Ne-am uitat pe harta ca sa vedem unde am putea merge - un loc care sa fie afara din bucuresti, nu foarte departe, spre care sa nu se iasa din oras printr-o zona foarte dubioasa. Am ales Mogosoaia.

Am mers 16 kilometri pana acolo, ne-am plimbat pe domeniul Brancovenilor, am stat pe iarba, am ascultat chillout, am mancat pastrama cu paine, si mere cu prezeli si 'prajitura casei'. M-am bucurat de verdele copacilor si de linistea, calmul, si bucuria locului, de faptul ca oamenii mai pot sa se simta bine intr-un mod frumos, civilizat, in pace cu natura, cu ceilalti si cu ei insisi.

Am plecat cand norii negri incepeau sa apara la orizont. Am mers lejer, pe asfaltul bun din sectorul 1. Cand am ajuns acasa incepuse sa ploua.

Ma bucur ca n-am avut nimic de facut foarte urgent.

Ma bucur ca am avut puterea sa uit de lucrurile care erau de facut.

Ma bucur ca am prieteni.

Ma bucur ca a fost vreme frumoasa.

Ma bucur ca am avut timp liber si am facut ce trebuie cu el.

Truth, policy of

2008-09-15T18:06:00.003+03:00

Adevarul nu este dincolo de noi, dar noi vrem ca el sa para asa.

In ultimul timp... si de fapt nu numai in ultimul timp, ci incepand cu mult mult timp in urma, a trebuit sa decid asupra adevarului.

La inceput a trebuit sa decid ce sa spun parintilor. Apoi colegilor de la scoala. Ulterior, am ajuns sa fiu pus in fata deciziei daca sa spun adevarul unor persoane foarte apropiate de mine, cu care impartasisem sentimente si momente placute.

Am descoperit astfel diverse adevaruri care, cu oricata buna-credinta si oricata buna intentie ar fi spuse, aduc asupra celui care le spune ura, uneori temporara, uneori eterna, a celui care le asculta si care este, de cele mai multe ori, cel la care se refera.

Si aceste adevaruri nu conteaza ca sunt adevarate. Nu conteaza ca sunt lucruri care poate nu se pot schimba niciodata, lucruri care sunt implacabile, lucruri pe care, oricum, le stiu toti ceilalti. Conteaza sa nu fie spuse. Niciodata. Iar cand sunt spuse unei a treia persoane, sunt spuse in soapta si cu caracter de barfa. Iar cand sunt spuse direct, lucruri foarte neplacute, stanjenitoare si triste se intampla.

Este vorba de adevaruri intr-adevar neplacute, care totusi sunt lucruri care, asa cum am spus mai sus, sunt adevarate. Dar nu conteaza, ele nu trebuie spuse.

Mai mult, ele nu trebuie nici implicate. Trebuie ca toata lumea sa actioneze, si sa se poarte, ca si cum aceste adevaruri nu ar exista, sau macar nu le-ar cunoaste nimeni.

Si pana acum eu eram impotriva acestui lucru. Eram pentru adevar.

Am gresit.

In primul rand, ca si mai toate lucrurile, adevarul este o chestie cat se poate de relativa. De multe ori este partial subiectiva. Mai mult, si mai important, adevarul poate fi spus in multe moduri.

Dar important este ca genul de adevaruri despre care spuneam sunt triste. Sunt lucrurile acela, implacabile cum ziceam, care intristeaza oamenii. Ele sunt adevarate, dar triste, si nimeni nu vrea sa-si aminteasca de ele.

Nu e vorba aici de spus. Este vorba de constientizare. Oamenii stiu adevarul, dar incearca sa nu se gandeasca la el, incearca sa nu gandeasca prin prisma lui care ii intristeaza perspectiva asupra realitatii, incearca sa-l ignore ca si cum nu ar exista.

Astfel ca trebuie recunoscut ca lumea este mai fericita fara aceste adevaruri. Sau cand aceste adevaruri nu sunt spuse, si nu sunt implicate. Si sunt ingropate pentru totdeauna, cu tot cu calitatea lor de lucru adevarat.

Si cum misiunea noastra pe lume este de a face oamenii fericiti, nu vom spune aceste adevaruri. Mai mult, vom crea iluzii. Lucruri neadevarate care fac oamenii mult mai fericiti decat simplul, plictisitorul si, de atatea ori, tristul adevar.

Astfel a crea iluzii (exista si cuvantul 'a insela' pentru asta) trebuie recunoscut ca fiind un lucru... bun (calitatea de a fi bun sau rau este discutabila si poate va fi discutata separat). Un om care traieste intr-o iluzie este fericit. Problema este ca daca iluzia se destrama, dezastrul este mai mare decat daca ar fi stiut, daca ar fi constientizat de la inceput adevarul. De aceea e nevoie de multa munca, de mult efort, pentru a pastra iluziile celor din jurul nostru, pentru ca ei sa fie fericiti. Vor fi mai fericiti asa. Si poate unii mor si nu vor sti niciodata, dar vor muri fericiti si, desi s-au sacrificat inestimabil pentru asta, cei din jur isi vor fi indeplinit misiunea.

Oamenii merita o lume frumoasa. Oamenii merita sa traiasca o viata mai fericita decat le poate oferi planeta aceasta. De aceea ei trebuie sa se ajute intre ei. Ei trebuie sa-si zambeasca unii altora in ciuda a orice se intampla. Trebuie sa se convinga reciproc ca sunt frumosi, capabili, si vor avea o viata frumoasa asa cum au visat. Si atunci vor fi mai fericiti. Si viata lor va fi mai buna. Si asta e bine.

Adevarul nu trebuie spus niciodata. Pentru ca oamenii merita mai mult decat atat.

A touch of steak, music and subway

2007-10-14T14:40:00.000+03:00

A.

Ma uit pe fereastra si vad ca e senin afara si soare. Trebuie ca e al naibii de frig pentru tocmai a scazut drastic temperatura. Dar e cer albastru. E liniste, dar in minte imi canta Queen, pentru ca asta am ascultat toata dimineata.

E pranz, ora 14 plus, o ora obisnuita de masa, mai ales in timpul scolii. E drept, azi e duminica. Ai mei sunt plecati, asa ca mi-am facut singur o friptura la gratar si am incalzit niste cartofi fierti de mama mai demult.

Mananc acum. Incepand de deasupra liniei blocurilor si mergand in jos spre orizont sunt nori mari, albi, pufosi. Se misca, dar nu foarte repede. Se relfecta in cladirea de sticla de pe Calea Victoriei. Ma gandesc ca norii acestia s-ar putea sa aduca ploaie. Sau doar sa vina mai aproape si sa acopere cerul senin.

Am facut multe lucruri in dimineata asta de duminica. Am organizat tot felul de chestii prin calculator. Si a fost obositor, dar acum stiu ca nu va mai trebui sa am grija lor pentru mult timp de acum incolo, pentru unele doar saptamani, dar pentru unele chiar luni sau un an doi. Si nu pot zice ca nu mai am nimic de facut, nimic pending, dar nu sunt inca sub presiunea nici unei sarcini. Pot foarte bine dupa masa sa nu fac nimic, sa ma odihnesc.

Mananc incet. Nu e nici o graba. Cate o bucata de friptura, niste cartofi. Mai musc dintr-un castravete murat de anul trecut. Mai beau dintr-un pahar de must, de anul asta. Ma gandesc ca dupa masa as putea sa citesc revista cu programul de televizor, pentru ca pe cea de saptamana aceasta n-am citit-o inca. Nu mi-e caracteristic sa fac asta, dar e o activitate care nu ma solicita intelectual, si ajuta la siesta.

Cerul acesta albastru si clar si rece imi da liniste. O pasare trece lenesa dintr-o parte in alta a dreptunghiului de lume exterioara pe care il vad prin fereastra inchisa bine, ca sa nu-mi fie frig. Poate ca nu e lenesa, poate e vant afara si zboara impotriva vantului. N-as putea spune. Mai trece si cate un porumbel alb din grupul care sta (si este crescut acolo, pentru ca sunt porumbei de rasa) pe acoperisul blocului de vizavi, acoperis pe care nu-l vad acum, pentru ca blocul de vizavi este mult mai mic decat al meu.

Ma gandesc ce-o sa fac dupa-masa. Poate mai lucrez ceva, poate ies, daca nu ploua.Oricum e foarte frig, asa ca nu stiu. Trebuie sa vine si ai mei. O sa ma mai gandesc.

Dar acum totul e asa linistit si calm. In calorifere se aude un clipocit de apa de la incercarile sistemului de incalzire. Sun obosit si totusi multumit ca am facut azi atatea lucruri din toate cate sunt de facut. Sunt fericit pentru ziua de ieri, cand m-am intalnit cu cineva care mi-e drag si cand am reusit sa creez ceva cu adevarat frumos. Si e pace...

B.

E vineri. E foarte de dimineata, in jur de ora 8.30 - 9.00. Poate n-as fi atat de somnoros, dar vremea de afara e foarte favorabila somnului.

Metroul alearga, in urechi imi rasuna unul din albumele vechi de la Ayreon, care imi plac atat de mult. Tin ochii inchisi, pentru ca mi-e somn. Nu ma tin de bare, pentru ca sunt murdare si sunt in stare sa-mi tin si singur echilibrul. Sunt oameni in jur care stiu ca din cand in cand se uita la mine, dar nu-mi pasa.

Sunt obosit dupa ziua precedenta cand am lucrat destul de mult la tot felul de prostii, dar totul e ok si nu ma apasa nimic. Va fi o zi lejera azi. Am si laptopul ca sa transfer de la colegi poze cu tipe si ca sa mai lucrez o idee la site.

Metroul alearga. In curand ajung la Eroilor. N-am mers decat o statie, dar a parut foarte lunga. Inca tin ochii inchisi, astept pana cand trenul se va opri ca sa catadicsesc sa ii deschid. Pana atunci, totul curge, repede si calm...

C.

Sunt momente care sunt altfel decat celelalte. Momente cand chiar daca mai sunt lucruri de facut, presiunea nu exista pentru ca inca e foarte devreme pentru orice. Momente cand exista responsabilitate, dar totul merge bine si nu e nici o grija. Momente de pace si liniste, chiar in mijlocul lumii care foieste. Momente cand nici macar nu suntem fericiti, dar nu suntem nici tristi. Momente a caror existenta nici n-ar conta, dar ele exista totusi si sunt frumoase prin inutilitatea si linistea lor.

Sunt unii care prinsi in valtoarea zilelor identice nu vad, nu simt si nu-si amintesc momentele acestea. Si nu stiu ce pierd. Sau poate, unii, nici nu le au.

Sau poate doar nu asculta muzica potrivita.

Organization

2007-09-17T14:32:00.000+03:00

Organizare, nu organizatie.

[I am back]

Am fost acuzat in ultimul timp, de nenumarate ori (e drept, din partea unei multimi reduse de persoane), de faptul ca ma ocup [prea mult, dar orice mai mult decat deloc ar fi prea mult] de organizare. De organizarea datelor mele, a muzici, a lucrurilor din camera etc etc.

Bineinteles, pentru unii ceea ce spun aici este evident. Pentru altii poate nu e.

Pentru ca cel mai multi dintre noi (dintre voi mai ales), chiar si eu in atatea directii si de-atatea ori, traim intr-un haos de nedescris. Pe de o parte stiu ca haosul nu-l pot rupe singur, sau nu se poate rupe oricum. Si totusi vreau sa cresc cantitatea de ordine, vreau sa modific entropia macar a universului meu, daca nu si a altora.

Nu mai trebuie sa numar sau sa descriu exemplele de oameni care traiesc in haos. Ma refer impreuna la haosul din echipamentele lor digitale, de pe capacitatile lor de stocare si, pentru partea feminina (nu este o incercare de insulta, no offence) din gentile lor. La genti nu e nevoie sa ma mai refer. Dar sunt oameni care au pe desktop toate fisierele pe care le-au luat de pe net in ultima luna, sau toate fisirele la care au lucrat in ultimii 2 ani (facand parte evident din proiecte diferite). In cazurile mai bune, totul este aruncat intr-un director sau, intr-un caz nu neaparat mai bun, intr-o structura de directoare dintre care mai multe au numele lor urmat de diverse numere iar celelalte au nume concrete ca 'salvari', 'proiecte', 'articole', etc.

In orice exemplu de mai sus a gasi un anumit lucru bazat numai pe proprietatile pe care ar trebui sa le aiba (in sensul ca persoana nu tine minte cu exactitate unde sa gaseasca lucrul respectiv) este ceva la limita imposibilului. Google desktop si serviciile de indexare nu ajuta daca nu stii numele si mai ales daca tot ce stii e ca 'era ceva in genul....'. A nu sterge din greseala fisierele (fara a le mai pune in recycle bin) este comparabil de dificil.

As vrea sa-i invat. As vrea sa le spun cum sa faca. Cum sa gaseasca o solutie. Dar din pacate am senzatia ca a fi organizat este o proprietate (faptul de a fi calitate sau defect se schimba imprevizibil in functie de situatie, e o discutie mai lunga aici) intrinseca individului, pe care o are de la nastere la moarte, sau aproape.

Cum sa-i spun omului sa claseze lucrurile, sa le aranjeze, sa le grupeze dupa scopul pe care il au ele, dupa viitorul lor, nu dupa originea lor, adica dupa ceva care oricum face parte din trecut. Cum sa-i spun omului sa dea nume care au sens. Cum sa-i spun omului ca are sens sa dea lucrurilor un nume care inseamna, mai mult, care va insemna ceva pentru ei.

Cei care sunt ca mine ma vor intelege si vor fi de acord. Din pacate asta nu-i ajuta foarte mult pe ceilalti.

Cum sa schimbam lumea?

Systemic

2006-12-05T13:33:00.000+02:00

In post-ul Egocentric m-am exprimat intr-un fel care ar putea fi considerat revolta impotriva sistemului.

Nu asta este ceea ce am vrut sa se inteleaga. Sunt unul dintre putinii (cred) (din pacate) care sustine sistemul. Am credinta (nota: recunosc, nu sunt inca in campul muncii, inca studiez si sunt deci partial izolat de exteriorul care vrea sa ma exploateze) ca sistemul este util. Tuturor si fiecaruia dintre noi.

1. Ierarhia. Unii zic (si au zis multi de-a lungul istoriei) ca oamenii trebuie sa fie egali. Nu numai in fata legii, dar si financiar si social. Dar nu numai ca ei ignora faptul ca ierarhia este un lucru natural, care exista nu numai la oameni dar in orice structura vie (si chiar si orice structura de orice fel) si care se formeaza in mod natural, inerent si implacabil, dar ei omit chiar sa se gandeasca cum ar arata intr-adevar un sistem cu caracteristicile pe care ei le propun.

Sistemul este un lucru care apare inerent. In afara de cazul cand omul traieste singur sau in doi pe o insula pustie si se hraneste culegand si vanand (caz in care sistemul se prezinta mai putin activ si mai voalat sub infatisarea naturii inconjuratoare), dar acest om va muri pentru ca omul este un animal social si care nu poate trai fara societate; iar specia se va termina (pentru ca pentru inexistenta sistemului consideram ca toti traiesc asa) intr-o singura generatie, pentru ca nu exista urmasi (mai mult de doi, pentru ca altfel se genereaza o societate.). Genial.

2. Utilizarea omului de catre sistem. Asa cum omul are nevoie de societate, care in mod inerent se organizeaza intr-un sistem (asta daca nu ne luam dupa parerea cine stie caror fantezisti), sistemul are nevoie, pentru a functiona si exista, de oameni. Mai mult, se poate arata ca sistemul are nevoie ca oamenii sa lucreze pentru el, sa il serveasca. Sistemul este la randul lui ca o fiinta, ca un animal gigantic care are nevoie de fiecare dintre noi pentru a supravietui. Iar daca nu supravietuieste, si noi ne vom duce odata cu el.

3. Utilizare sistemului de catre om. Si de ce uram noi sistemul? De ce il injuram si spunem ca este rau si ne exploateaza?

Si este pentru ca ne-am obisnuit ca atunci cand deschidem robinetul, sa curga apa, si atunci cand deschidem butonul de gaz, sa iasa gazul, si cand apasam comutatorul, sa se aprinda lumina. Si consideram ca e nedrept cand deschidem calculatorul si nu avem net.

Si credem ca toate acestea ni se cuvin. Dar uitam sa observam ca este sistemul cel care ne da de mancare. Sigur, veti spune ca ii dati bani si ca mancarea primita e oricum prea putina pentru cat dam, dar cati dintr noi au muls vreodata o vaca, cati dintre noi au facut o paine cu mana lor? Am putea spune ca datoram totul sistemului. Si datorita sistemului putem noi, in loc sa culegem fructe din copaci si sa vanam animale cu pietre, sa ne ocupam de slujbele noastre obscure si sa ne uitam la televizor.

Iar a spune ca sistemul ne exploateaza este mai mult sau mai putin o prostie. Ceea ce primim pentru munca noastra si ceea ce dam pentru produsele pe care le achizitionam reprezinta cu o exactitate aproape infinita valoarea pe care toate acestea, munca, produse, [oameni,] le reprezinta. Altfel intregul sistem s-ar duce naibii in termenul a cateva zile. Ceea ce, uneori, se mai intampla.

Si de ce vedem sistemul ca ceva gen o masinarie uriasa care scoate energia din noi (vezi Matrix). Nu, sistemul nu sunt niste masinarii exterioare noua. Pentru ca noi daca lucram la fabrica de paine, exista cateva mii de oameni care mananca din painea aia. Iar cand cineva munceste la o bucata de software sunt eu, om (sau cel putin asta e parerea generala) care il folosesc (in afara ipotezei ca software-ul are constiinta proprie si isi e util doar siesi, ca in Matrix).

Sistemul... sistemul nu este un mod de a fi exploatati de catre ceva mare si rau, ci este un mod prin care oamenii pot colabora unii cu altii, prin care oamenii se pot folosi unii de munca altora si reciproc, prin care oamenii pot beneficia de experienta celorlalti, experienta pe care ceilalti au ocazia sa o acumuleze pentru ca altii se ocupa, prin experienta lor, de a le procura cele necesare vietii. Si nu sunt anumiti oameni care se bucura de experienta si munca celorlalti fara a da nimic inapoi, ci toti au rolul lor. Si de ce unii invart milioanele de RON cand altii spala closete? Pentru ca trebuie sa existe o ierarhie. Si aici ne intoarcem la inceput.

Sistemul. Sistemul sunt ceilalti plus noi. Iar noi suntem sistemul pentru ceilalti. Sa nu uitam asta.

Timeplan

2006-12-05T10:17:00.000+02:00

[as fi vrut sa am pogl mai demult, acum vreo 2 ani, cand timpul era lung, totul era light si eu eram singurul care avea timp liber, care intotdeauna avea timp. Acum lucrurile s-au schimbat. S-au mai... deteriorat. Sper ca temporar. Oricum, as fi vrut sa scriu acst post intr-o perioada de time panagement mai bun.]

Ultima perioada nu a fost usoara. Am investit mult din energia mea intr-un anumit proiect, la care tin mult si care sper ca a iesit bine, dar review-ul is yet to come.

Asta nu conteaza. Ceea ce vroiam sa spun este ca am simtit chiar eu starea in care o parte importanta din energia mea s-a canalizat intr-o anumita directie fara a se mai intoarce la mine. Unii care mi-au citit postul precedent (Egocentric) ar spune ca tocmai mi-am incalcat principiul prezentat atunci. Dar nu, Nu este asa. Static l-am incalcat. Dar dinamic nu. Pentru ca echilibrul dinamic este o componenta folosita (sau care ar trebui sa fie folosita) la fiecare milisecunda din viata noastra. Totul in univers se bazeaza pe dinamicitatea echilibrului.

Am consumat multa energie. Pericolul potential al unei energii intens consumate asupra sanatatii, atat fizice cat si psihice, a aparut si imi mai da tarcoale si acum. CR esueaza mai mult, sau face mai multe surprize. (CR nu este documentat inca. va fi.) Ideea este ca am simtit pe pielea mea disparitia energiei. Disparitie care duce la framantari, pentru linistea, desi poate nu aparent, se bazeaza pe energie. Pentru ca lipsa de energie genereaza frica, teama, framantari si mii de ganduri doar aparent si local justificate si mereu inutile. Dar pe care nu le putem opri.

In consecinta.
Am hotarat (ceea ce intentionam mai demult de fapt) sa imi iau o perioada libera. E drept, este perfect discutabil ce inseamna o perioada libera in contextul anului in care ma aflu la facultatea unde ma aflu. Dar in acelasi timp, daca avem aceasta putere (si toti o avem doar ca uneori mai uitam de ea, e drept unii pentru totdeauna) cantitatea de libertate de care beneficiem (intr-un sistem destul de modern ca acesta de care avem parte in prezent) este ceva ce putem decide singuri. Asa ca voi deveni mai liber. Pentru ca vreau asta. Ma voi ocupa din cand in cand de proiectele mele personale (site) dar fara sa ma extenuez. Si voi reliza ce trebuie sa realizez pentru scoala, dar fara ca asta sa ma afecteze prea tare si fara sa imi ocupe prea mult timp. Noroc ca exista deadline-uri care se pot incalca.

Pentru ca inpotriva a ceea ce poate crede majoritatea oamenilor singura cale pentru a obtine rezultate mai bune este relaxarea. E drept, poate local, poate imediat, poate duce la rezultate mai proaste. Dar a lucra intr-un sistem (local) care nu suporta deadline-uri incalcabile si penalizari este un lucru nedemn si care neaga conditia fluctuanta a omului obisnuit (si din cele mai multe puncte de vedere normal).

Iar timpul... Ceea ce nu prea se stie este ca timpul este flexibil. Si, in functie de posibilitatile noastre, timpul poate fi foarte lung. Este o idee greu de descris si de fapt depinde de perceptia noastra asupra timpului. Perceptie care duce la o stare diferita. Cand timpul pare lung, suntem mai relaxati. Iar cand suntem mai relaxati lucram mai bine. Si mai repede. Si timpul care ramane e mai mult. Si timpul pare, in general, mai lung. Este un cerc vicios. Si ca orice cerc vicios care contine si starea proprie, controlul lui se poate face doar prin controlul sinelui (si CR - repet, nedocumentat inca). Cum se face asta e greu de spus. Si nici mie nu imi reuseste intotdeauna. Si voi discuta despre asta alta data.

Lighten up now.

Egocentric

2006-11-28T10:50:00.000+02:00

[prietenii stiu de ce]

Egocentrism nu inseamna egoism. Si nici invers. Am fost insa acuzat de ambele. Pentru a observa diferentele subtile pe care le releva si explicatiile din dictionar, putem vizita http://dexonline.ro/search.php?cuv=egoism si http://dexonline.ro/search.php?cuv=egocentrism

[acesta poate fi considerat un draft. este destul de neglijent si nu foarte coerent scris. sper ca veti intelege, totusi, care e ideea.]

Recunosc, sunt (sau imi dau silinta sa fiu) egocentrist. Din pacate, lumea a uitat in ultimul timp sa fie egocentrista. Da stiu, probabil veti zice ca toti sunt egocentristi. Dar este, din pacate, atat de gresit. Sa nu uitam, egocentristul se gandeste la interesele, si la sentimentele lui, si la nimic altceva.

In lumea moderna oamenii sunt egoisti. De fapt, nici macar. Pentru ca ei nesocotesc interesele altora. Dar nesocotesc aproape la fel de bine si interesele lor. In lumea moderna adevarul este ca (si sistemul il ajuta pe om sa, pentru ca sistemul este singurul element cu adevarat egoist, de fapt) omul uita de sine. Stiu ca este un cliseu vechi ceea ce am produs aici, dar o problema cat se poate de reala: oamenii justifica orice greseala si indispozitie prin faptul ca au avut o zi proasta la serviciu, nu au timp pentru ca au de lucru in weekend sa termina proiectul pentru la serviciu, iar cand se imbolnavesc pentru ca organismul nu mai rezista dar orice semnal de alarma este desconsiderat, continua sa bage in ei mai multe vitamine si energizante pentru ca i-ar da afara daca si-ar lua vacanta o saptamana doar ca sa se relaxeze.

In prezent pentru majoritatea oamenilor nu mai exista interesele personale. Exista doar proiecte la servici. Sau exista doar temele de la scoala. (Sau ambele). Si orice bucatica de timp liber si-o ocupa cu ceva care nu-i elibereaza intr-adevar. Iar faptul ca avem un partener de viata poate sa nu insemne nimic atunci cand singurul rost pentru care vrem sa il avem este de dragul da a avea un partener, orice partener.

Si omul nu-si mai tine energia in el insusi, pentru el insusi. Ci o vinde (chiar daca pe gratis) sistemului. Omul isi exporta energia lucrurilor din jurul lui, nu numai dispozitivelor, dar unor activitati care nu-i dau inapoi nimic din aceasta energie, unor concepte ale caror idei nu le impartaseste cu adevarat.

Si nu mai au timpul, si nu mai vad rostul, si nu mai isi amintesc ca trebuie sa se regaseasca.

Egocentristul adevarat isi vede interesele sale. Care pot sa fie sa castige bani, dar fara sa uite de interesul sau de a fi sanatos. Si care pot sa fie sa munceasca, dar fara sa uite de interesul sau de a fi liber. Egocentristul adevarat se gandeste la interesele care chiar sunt ale lui, si nu uita ca el trebuie sa castige bani si sa traiasca bine, nu sa termine un proiect la care a fost pus sa munceasca pentru simplul motiv de a fi exploatat.

Mai ales, egocentristul adevarat nu da nimanui energia sa. Si nu vinde nimanui sentimentele sale. El isi foloseste energia numai pentru el insusi, si astfel energia se intoarce la el. Si atunci cand da altcuiva din energia sa, nu uita sa o ceara inapoi (bineinteles, poate sub alta forma), sau chiar sa o ia inapoi daca situatia o cere.
Pentru ca avem nevoie de energia noastra in noi, pentru a exista. Si organismul are nevoie de aceasta energie pentru a functiona (cum trebuie). Altfel el moare, si noi nu mai suntem acolo pentru el.

Egocentristul adevarat se gandeste cand primeste o sarcina: ar fi intr-adevar mai liber daca ar accepta-o pentru beneficiile pe care le ofera? Ar fi intr-adevar in favoarea intereselor lui adevarate (notiune greu de definit, vom mai reveni in viitor) sa o accepte. Si egocentristul se gandeste nu la banii pe care ii primeste, pentru ca ei nu sunt parte din el, si nu la lucrurile pe care le-ar putea aduce, ci se gandeste la el insusi, si nu uita sa faca asta cand face o alegere. Mai ales, egocentristul are puterea sa aleaga intotdeauna pentru el si sa refuze ceea ce nu il serveste, pentru ca interesele sale sun mai presus de orice. Nu?

Si da, indraznesc sa spun ca e bine sa fii egocentrist si incerc din rasputeri sa fiu unul adevarat. Pentru ca siu eu in ultima vreme m-am pierdut, si acum incerc sa ma regasec. Si eu am inceput sa-mi investesc energia in ceva care nu era neaparat in folosul meu, si regret asta pentru ca organismul meu a pierdut din energia pe care obisnuiam sa i-o ofer inainte.

E bine sa fii egocentrist pentru ca este singurul mod in care poti supravietui. Nu numai fizic. Dar si spiritual.

Iar cine imi spune ca spiritul nu mai are un loc in aceasta lume, inseamna ca a murit deja. Asa cum multi au facut-o.

Select

2006-11-14T10:37:00.000+02:00

[poate va parea din acest post ca sunt prea radical. nu trebuie sa fiu inteles gresit]

Recunosc. Sunt exclusivist. Poate unii pot considera asta condamnabil si unii chiar ma condamna. Dar parerea lor s-ar putea sa nu mai intereseza. Am dreptul sa-mi selectez oamenii. Pe toti.

Pentru ca oamenii nu sunt toti la fel. Sunt oameni care trebuie sa existe pentru mine, altii care nu (sa nu se inteleaga gresit, pentru ceilalti le dau tot dreptul sa exista, ca doar nu sunt rasist). Sunt oameni e bine sa vorbesti, sunt oameni cu care nu. Sunt oameni cu care e bine sa te incurci, si oameni cu care n-ar fi bine sa interactionezi. Sunt oameni cu care e bine sa fii prieten, dar exista si oameni cu care e indicat sa nu ai relatii asa apropiate.

Pentru ca oamenii sunt diferiti. Pe de o parte sunt oameni cu care te intelegi si oameni cu care nu te intelegi prea bine, cu care nu te simti bine. In mod natural cu acestia vei incerca sa nu interactionezi. Dar exista si oameni cu care te simti bine si totusi... uneori fac chestii. Uneori te lovesc (chiar neintentionat), uneori fac tampenii. Sau, uneori, pur si simplu realizezi ca nu constientizeaza increderea pe care le-o oferi si ti-o tradeza in principal pentru ca nu se feresc sa faca asta, nestiind cat de rau este sa faca asta in viziunea ta.

Pentru ca in fond este vorba de incredere. Este vorba de oameni in care ai incredere si oameni in care nu ai. Si cand ai senzatia (sau este evident ca asa este) ca cineva ti-a inselat asteptarile, nu este pentru ca el e rau sau a vrut sa-ti faca rau (nu intotdeauna, uneori este din cauza asta), ci pentru ca asteptarile tale nu au fost acordate cu realitatea, este pentru ca ai crezut in el ca va actiona altfel (i.e. mai bine) este pentru ca i-ai acordat o cantitate necorespunzatoare, i.e. prea mare, de incredere.

Bineinteles, nu pretind ca increderea poate fi masurata, cuantificata, dar este incontestabil ca unor persoane le acordam mai multa incredere decat altora. Cand gradul de incredere asociat este foarte apropiat, nu putem sti cui acordam mai multa incredere, pentru ca depinde mult de caz, de situatie. De cheful si dispozitia fiecaruia. Dar se poate face o alta aranjare, care de cele mai multe ori e suficient de secure, un alt mod de lucru: gruparea. Grupuri de oameni. Cei mai importanti, unii mai putin importanti (dar inca foarte), unii doar relevanti, si ceilalti.

Stiu, sunt exclusivist. Sunt incorect. Nu sunt impartial si pentru mine unii oameni sunt mai egali decat altii. Stiu, stiu.

Si totusi, cand vine un om pe care il cunosti bine de cinci ani si he has naver failed you, ii acorzi mai mult decat oricui care vine cu un plan logic si rational corect. Pentru increderea in oameni se castiga, se pierde si de aceea avem dreptul, totusi, sa o cuantificam, intr-o anumita masura. Si avem dreptul sa selectam oamenii dupa ea. Si sa ii ignoram pe ceilalti. Si dupa alte criterii, dar care nu vor fi discutate acum.

[Nu ma condamnati totusi. Nu aveti chiar de ce.]

Devicing

2006-11-07T10:36:00.000+02:00

Sau device-ing.
(dispozitiv-are)

In ultimul timp au fost achizitionate destul de multe dispozitive. Inca din primavara, incepand cu un nou dispozitiv de calcul pentru acasa, chiar la sfarsitul iernii, apoi un dispozitiv de redare cumparat la un pret semnificativ mai mare decat media, pentru marca in speranta unei calitati mai mari, mai tarziu, la sfarsitul verii, un nou dispozitiv de comunicatie cu capabilitati de organizare si planificare, capabilitati carora le simteam din ce in ce mai mult lipsa la vechiul. Mai mult timp de la inceperea scolii pana de curand cand temele au inceput sa imi ocupe un procent prea mare din capacitatea de procesare, m-am gandit mult la achizitionarea unui dispozitiv de calcul mobil, fie 3 kg si ecran mare la un pret mai mare, fie pentru vreo 60%, un dispozitiv smecher si usor dar cu ecran mic si putin puternic. Cate intrebari... dar acum cu temele toate aceste intrebari au disparut, sau mai bine zis au fost suprascrise.

Dar nu despre asta vroiam sa fie vorba.

Este vorba: acum folosesc atatea dispozitive si au existat ganduri pentru altele, chiar si mai scumpe. Nu-mi pun intrebarea daca este nevoie de toate acestea (aici poate fi plasata si alta discutie: de ce device-uri diferite, cand acum se folosesc dispozitive care reunesc multe functii, dar sa zicem ca la acest moment al istoriei mi s-a parut semnificativ mai eficient economic), dar imi pun problema influentei existentei dispozitivelor asupra, nu am gasit un cuvant mai bun, spiritului. Asupra luciditatii mele. Asupra claritatii mintii si gandirii mele.

Pentru ca se stie (desi cei mai multi nu isi dau seama) ca aceste dispozitive (si nu vreau sa intru in metafizic, sau sa par snob, sau sa para ca scoala in sfarsit got to me) asa cum isi trag energie electrica din reteaua electrica sau din acumulatori, la fel ele folosesc, au un drain de energie spirituala, acea energie pe care cand avem chef sa facem tema si totul merge bine o avem, iar cand nu ne pasa ca vom avea o intarziere de 15 zile desi nu suntem chiar de acord cu ceea ce facem noi insine, nu o mai avem.

Si cu cat avem mai multe dipozitive (e vorba de dispozitivele computer-like aici, nu un ceas analogic de exemplu, ci tot ce este asa zis inteligent, colorat si cu meniuri) cu atat ne simtim mai pierduti, mai ametiti, mai fara un scop si cu o nevoie mai mare de a adopta mai multe dispozitive, nevoie aparuta dintr-un instinct de a ne nulifica si mai mult, de a baga mai adanc capul in nisipul car ne face rau, dar cu cat ne bagam mai mult cu atat uitam mai usor de lucrul in care ne-am bagat.

Si astfel: cum facem sa utilizam aceste dispozitive, pentru ca totusi avem nevoie de utilitatea pe care o ofera, dar sa nu ne prindem in mrejele lor, sa nu ne pierdem din cauza lor, sa ne pastram personalitatea; si cand mergem in metrou si mai sunt inca 10 persoane cu castile in urechi si jucandu-se la mobil, noi sa stim inca cine suntem si cand iesim afara in soare sa ii simtim caldura si sa nu ramanem prinsi (sclavi) in memoria flash a dispozitivelor.

RSR (RST) !

2006-10-31T10:17:00.000+02:00

Resurrection.

O problema de liniste si calm. De regasire.

Sunt unii membri ai theTop care spun ca nu mi-am pierdut niciodata stilul. Altii spun ca atunci cand m-au cunoscut m-au vazut ca un tip foarte stilat; dar acum eu simt ca mi-am pierdut mult din stil. Oare care e adevarul? Presupun ca e nevoie de o perioada de introspectie.

*
**

In experienta ultimelor trei luni am invatat mult despre compromisuri. Am zis ca atat timp cat unele criterii sunt indeplinite, la altele pot sa renunt. Dar nu, nu pot. Cel putin nu la acele criterii. Am zis odata ca in loc de perfectiune pe o anumita linie, putem alege perfectiunea in compromis. Dar nu, nu am putut. Perfectiunea in compromis este ceva nefericit. Care duce la nefericire. Care anuleaza tot ceea cee bun din cauza a ceea ce e rau.

Dar stim ca perfectiunea nu exista. Ce facem atunci?

Un membru al theTop spune ca ceea ce trebuie sa facem se cheama negociere; evolutie. Dar aceste lucruri care reprezinta _problema_ nu pot fi negociate, fiind fundamentale, structural caracteristice celuilalt. Negocierea nu este posibila. Evolutia nu poate fi pozitiva. Si atunci sistemele de protectie spun ca orice continuare a compromisului inseamna, timp-economic si computational-economic, pierdere.

Dar o alta problema ramane: daca orice am face vom ajunge tot la un compromis considerat nefericit? Mai mult, "considerat nefericit" este tot o evaluare facuta interior si majoritar rational, deci, most likely, subject to change. Dar totusi rezultatul evaluarii nu a putut fi schimbat timp de trei luni, desi s-au dat lupte interioare considerabile. Astfel trebuie sa stim care sunt criteriile acelea esentiale.

Stiu, exista deja o lista de criterii. Este scrisa pe suport de celuloza. Dar recunosc ca am facut, si pot face compromisuri legat de _anumite_ criterii. Care sunt deci acele criterii esentiale? (aceasta intrebare de selectie in interiorul altei selectii imi aminteste de nu neaparat eterna dar totusi frecventa dilema a selectarii membrilor subTop si relPpl).

Exista intotdeauna criteriul unu. Criteriul UNU. Care recunosc, l-am cam compromis in ultimele trei luni. Dar intotdeauna am stiut ca satisfacerea criteriului unu, desi esentiala (ah, nu puteam sa-mi amintesc asta acum trei luni?? Dar na, avem nevoie de activitate din cand in cand. Si recunosc, nu am crezut ca se va ajunge aici. A inceput standard. S-a desfasurat standard. Singura problema a fost ca a mers bine. Pana cand mi-am dat seama ca avem o problema de standarde pe care am ignorat-o. De altfel, toata lumea (theTop, ceilalti nu exista ca opinie) se asteptau la asta. La rezolvarea problemei de standarde, de criterii si de compatibilitate, in fond, pentru ca despre asta e vorba.), totusi aceasta nu aduce nimic. Pentru ca mai exista cel putin un criteriu esential.

Si asa ajungem la crearea criteriului doi. La un moment dat am crezut ca un posibil criteriu doi ar putea fi legat de anumite lucruri mici si inutile in interactia directa, de acele lucruri pe care unul le face in cursul interactiei directe si, uneori, primare, pentru a accesa si ranforsa prin asta (ca la neuroni) sentimentele celuilalt. Dar am ajuns la concluzia ca la acest criteriu se poate, in anumite cazuri, renunta. In plus, este inclus in noul criteriu doi.

Acest nou criteriu doi (daca va ramane asa, pentru ca everything is subject to change, chiar daca unii contesta asta) este legat de acea notiune amintita la inceput, acea notiune vaga, greau de definit si aproape imposibil de specificat complet, si totusi baza si caracteristica definitorie pentru orice persoana care exista.

Stil. Unii probabil il numesc caracter, dar mi se pare neclar, incomplet si suficient de depasit. Stilul este ceva caracteristic oricarei persoane (cineva imi zice in casca: stilul e omul insusi, dar nu mai stiu precis cine a zis asta). E drept, in terminologia si conversatiile superioare, exista stilul zero. Exista persoane care nu au stil; nestilate. Din nou greu de definit ce inseamna stil zero. Dar stil zero inseamna inferior. Si asta am gresit la ultima _alegere_ pe care am facut-o, acum trei luni.

Deci nu stil zero. Dar nu acesta este criteriul doi. Pentru ca nu poate fi. Pentru ca stilul, ca si criteriul UNU de altfel, aduce problemele eterne de compatibilitate. Si deci de caracterizare, cumva. De gasire a atributelor componente, de categorisire, de integrare a componentelor in intreg, armonie, etc.

Intrucat problema stilului a fost atacata (reatacata) in profunzime doar foarte recent, complexitatea si amploarea ei imi sunt inca necunoscute.

*
**

Si va fi multa munca. De introspectie. Poate, de auto modificare.

Si apoi, de identificare, selectare, si, iar si iar, _alegere_

Zero

2006-10-24T10:45:00.000+03:00

Drept. Poate un laborator de RC la care nu sunt atent nu este un moment bun pentru un inceput. Dar oricum, orice inceput e greu.

Zero: acesta nu este un blog. Nu vreau eu sa fie un blog, indiferent ca este publicat aici sau nu. Poate din cauza cliseelor: blog is lame. It is. Acesta trebuie sa fie altceva. Poate numai pentru mine. O alternativa la zeci de pagini de hartie. O optimizare. Dar nimic mai mult.

Si am zis ca 'pogl' ar fi un nume dragut. O anagramare draguta.

In viitor, un template mai bun. O portare pe site. Un succes viitor.